Născut în 1976 la Piatra-Neamț. Studiază la IAUIM București și la Academia de arhitectură din Mendrisio unde își susține lucrarea de diplomă în 2002 în fața unei comisii conduse de Luigi Snozzi si Aurelio Galfetti. În anii următori lucrează pentru Bearth Deplazes Architekten în Chur și ca asistent al profesorului Valentin Bearth la Mendrisio, unde se ocupă în principal de teme de locuire colectivă și peisaj. În 2012 este pentru un semestru, asistent al profesorului invitat Eduardo Souto Moura. În 2014 face parte din echipa workshop-ului “Building Reality – Gando, Burkina Fasso” condus de prof. arh. Francis Diébédou Keré.

Din 2013 începe să lucreze pe cont propriu la Mendrisio și realizează o serie de proiecte rezidențiale remarcate de critica locală. În paralel, își continuă activitatea didactică la Mendrisio (asistent la diplome și din 2019 lector) și la TU Viena unde este profesor invitat de proiectare între 2018 și 2021.

 “Aș îndrăzni să vă propun observația că intersecția dintre om și natură nu poate avea o formă, nici măcar ideală, în afara celei din formularea puțin pretențioasă din întrebare. Dacă alegem să o privim ca pe o metaforă, intersecția are un potențial infinit de interpretare. În lumea ideală a cuvintelor, ăsta e rolul ideal al metaforei: semnificațiile au o dimensiune multiplă și în cele mai fericite cazuri, poetică. Sensul metaforei depinde în egală măsură de imaginația subiectului care proiectează în cuvinte propriile sale gânduri și sentimente, nu numai de capacitatea textului de a provoca mai multe asociații de sens.

Privind tema propusă din perspectiva asta, dimensiunea poetică și metaforică a receptării unui proiect constituie prin analogie una din caracteristicile esențiale ale oricărei opere de arhitectură. Fără acest ingredient imaterial și imprevizibil, fără o potențială intersecție de sensuri multiple, atât spațiile construite care aspiră a fi arhitectură, cât și mediul “înconjurător”, parțial sau total antropizat, devin obiecte incomode de conceptualizare sterilă.

Un proiect de arhitectură e în principiu o tentativă de a răspunde într-o formă concretă unei situații specifice cu mijloace limitate într-un moment determinat. În fiecare caz există alternative multiple și prima formă de responsabilitate ca arhitect e aceea de a lua în considerare în “alegerile” noastre nu numai contextul imediat în care intervenim, ci și procesul general de transformare a locului și a societății din care proiectul nostru e o mică parte. Poate un proiect influența pozitiv dinamica de transformare a contextului în care intervine? Singur, puțin probabil. Împreuna cu alte proiecte cu viziune asemănătoare și în cadrul unui dialog cu impact public, răspunsul e mai puțin previzibil”, ne împărtășește arh.  Mihail Amariei.